ANATOMIA i FIZIOLOGIA PIELII Gheorghe Muet d.h..m., profesor universitar.

Презентация:



Advertisements
Похожие презентации
TERMODINAMICĂ. Stări de agregare ale substanţei a) Starea solidă: au formă proprie; rigiditate; au volum propriu (incompresibilitate). b) Starea lichidă:
Advertisements

Observări fenologice Starea cerului; Temperatura aerului; Prezena vântului; Precipitaii. (Însemnarea datelor în calendarul naturii.)
TRANSMITEREA SINAPTICĂ. NEURONULNEURONUL CORPUL CELULAR (SOMA) SEDIUL ACTIVITĂŢILOR METABOLICE SEDIUL ACTIVITĂŢILOR METABOLICE DIAMETRU : μ m mm DIAMETRU.
Teza de calificare la specialitatea operator la calculatoare electronice Tema Web marketing in Moldova Elaborat: Bucarciuc Arcadie Grupa - 38.
Organizarea generală Partea sistemului nervos care controlează funcţiile viscerelor se numeşte sistem nervos autonom sau vegetativ. Acest sistem controlează.
MECANISMELE FOTOCHIMICE IMPLICATE ÎN PROCESUL VEDERII lumina rodopsina * rodopsina transducina transducina * fosfodiesterazafosfodiesteraza * GMPc5-GMP.
Exemple de baze KOH-hidroxid de potasiu NaOH-hidroxid de sodiu Ca(OH) 2 -hidroxid de calciu Mg(OH) 2 -hidroxid de magneziu Al(OH) 3 -hidroxid de aluminiu.
USMF NICOLAE TESTEMIŢANU CATEDRA URGENŢE MEDICALE URGENŢELE CARDIACE.
ANTICORPII. RASPUNSUL IMUN. IMUNOGLOBULINELE (ANTICORPII) Ig prezintă glicoproteine din fracţia γ - globulinelor. Se disting Ig membranare (BCR) şi Ig.
R i r I IR – raz ă reflectat ă r – unghi de reflexie Suprafa ţ a de separare NI – normala lasupra- fa ţ a de separa ţ ie N Prof. Elena Răducanu, Colegiul.
Oxidarea biologică Lanţul respirator Fosforilarea oxidativă.
ANTICORPII. RASPUNSUL IMUN. IMUNOGLOBULINELE (ANTICORPII) Ig prezintă glicoproteine din fracţia γ -globulinelor. Se disting Ig membranare (BCR) şi Ig.
IMUNITATEA. SISTEMUL IMUN. CELULELE IMUNOCOMPETENTE.
Corpuri geometrice – arii şi volume © STOICA ADRIAN, 2008.
IMUNITATEA. SISTEMUL IMUN. CELULELE IMUNOCOMPETENTE.
C ă r ţ i n o i Colecţia de Primăvară Biografii / Memorii / Mărturii O istorisire inspiraţională şi eroică a unei credinţe radicale în bisericile.
Metabolismul Bioenergetica Ciclul Krebs. Noţiuni generale de metabolism. Catabolismui şi anabolismul. Căile metabolice centrale, ciclice şi specifice.
ENZIMELE OBIECTIVELE: Natura chimică şi rolul biologic al enzimelor. Dovezile naturii proteice a enzimelor. Diferenţa dintre acţiunea enzimelor şi catalizatorilor.
Reacţia sumară. Bilanţul energetic CH3COSCoA +3NAD+FAD+GDP+Pi+2H2O CH3COSCoA +3NAD+FAD+GDP+Pi+2H2O 2CO2 +3NADH+H +FADH2+GTP+2H +HSCoA + +
Транксрипт:

ANATOMIA i FIZIOLOGIA PIELII Gheorghe Muet d.h..m., profesor universitar

Embriologia pielii Embriologia pielii Pielea apare timpuriu şi are o origine embrionară dublă ecto-mezodermică în cursul embriogenezei La dezvoltarea sa participă: ectodermul de acoperire, din care se va dezvolta epidermul şi anexele; mezodermul – precursor al dermului; neuroectodermul – din care îşi au originea melanoblaştii şi celulele Merckel (care mediază senzaţia tactilă şi aparţin sistemului celular APUD). Dezvoltarea aparatului pilosebaceu începe în cursul celei de-a 16-a săptămână; în săptămână a 20-a fătul este acoperit de peri fini, lanugo, cu densitate mai mare mai ales în zona sprâncenelor şi a pielii capului

Embriologia pielii Dezvoltarea glandelor sebacee începe din săptămâna a 12-a pe faţa şi pielea capului. Până la naştere glandele sebacee sunt deja constituite şi secreţia lor contribuie la formarea vernixului cazeosa, un înveliş care protejează fătul de maceraţie în contact cu lichidul amniotic. Glandele sudoripare apocrine au acelaşi punct de plecare embriogenetic cu complexul pilo-sebaceu şi se găsesc din a 5-a, a 6-a lună, sub forma unor structuri tisulare în axile, areola mamară şi regiunea ano-genitală. Glandele sudoripare ecrine se dezvoltă din mugurele propriu, cu începere din luna a 4-a, în luna a 7-a fiind bine conturate. Unghiile apar dintr-un mugure epidermic reprezentat de îngroşare epidermică la nivelul feţei dorsale a ultimelor falange, apărând spre sfârşitul lunei a treia. În viaţa intrauterină unghia rămâne acoperită de o lamă epidermică ce dispare numai în luna a IX – a la nou-născutul la termin, unghia apare deplin formată.

Embriologia pielii Melanociţii îşi au originea în melanoblaştii din crestele neurale şi încep să migreze cu nervii, în direcţia pielii după a 6-a săptămână a vieţii fetale. În a 12-a, a 14-a săptămână s-a observat un flux rapid al melanocitelor în epiderm, cu prezenţa activităţii legate de melanogeneză şi apariţia de granule de melanină. Dar numai după naştere, melanoblaştii distribuie melanina keratinocitelor. În dermul ţesut conjunctiv tipic ia naştere din mezenchimul embrionar. Dermul devine bine conturat după a 6-a lună. Hipodermul sau stratul celular subcutanat se dezvoltă progresiv după luna a IV-a a vieţii embrionare pornind de la celulele mezenchimale. Adipogeneza propriu-zisă se dezvoltă începând de la 25-a săptămână până la naştere, transformând fătul, ce are iniţial pielea ridată, într-un nou-născut cu ţesutul adipos euforic.

Aspectul morfologic al pielii Draganul cutanat este un înveliş neîntrerupt, conjunctivo- epitelial ce acoperă întreaga suprafaţă a corpului şi se continuă la nivelul marilor orificii (gură, nas etc.) cu semimucoasă (parţial keratinizată) şi care în interiorul cavităţilor respective devine o mucoasă. Suprafaţa pielii la un individ de talie medie poate ajunge de 1,6-1,9 m², la examenul vizual relieful pielii apare plan şi neted. Culoarea pielii variază cu rasa individului, cu homeostazia melaninică, grosimea stratului cornos, şi starea vascularizării dermului. Greutatea pielii reprezintă circa 1/15 din greutatea totală a organismului (în medie kg). Grosimea pielii variază după regiunea anatomică, sex, vârsta şi rasă; alterând între ½ mm până la 4 mm. La palme şi plante are o grosime de 5 mm, iar la pleoape şi prepuţ are o grosime numai de 0,2 mm. La copii, la bătrâni şi femei pielea este mai subţire.

Aspectul morfologic al pielii Pielea are de la suprafaţă spre profunzime trei zone: epidermul, dermul şi hipodermul Din profunzime spre suprafaţă se pot observa următoarele zone, în continuitate, dar de morfologie diferită şi anume: zona de joncţiune dermo-epidermică stratul bazal sau germenativ stratul spinos sau corpul mucos Malpighi stratul granulos stratul lucid stratul cornos Stratum lucidum situat între stratul granulos şi cel cornos, este evident mai ales la palme şi plante

Aspectul morfologic al pielii Joncţiunea dermo-epidermică este neregulată, sinuoasă, numeroase papile dermice se întind în sus şi deformează faţa profundă a epidermului, care la rândul său are prelungiri sub formă de creste epidermice, ce separă între ele papile dermice Membrana bazală (joncţiunea dermo-epidermică) este o structură lamelară ce separă dermul de epiderm La ultramicroscop este alcătuită din patru componente: membranele plasmatice ale celulelor bazale cu semidesmozomi, lamina lucida, lamina densă şi lamina fibroasă cu componente fibrilare Membrana plasmatică face legătura dintre celulele stratului bazal şi membrana bazală propriu-zisă Lamina lucida conţine o substanţă specifică: laminina Lamina densa are un aspect fibros, fiind formată din fibre de colagen; din ea pleacă fibrele de oncorare ce se extind până în derm, asigurând unitatea morfofuncţională dintre derm şi epiderm.

Aspectul morfologic al pielii Epidermul este compus dintr-un epiteliu stratificat şi pavimentos cu evoluţie progresivă spre cornificare El este lipsit de vase sanguine, nutriţia celulelor are loc prin difuzarea limfei interstiţiale din derm, prin intermediul membranei bazale şi prin spaţiile înguste Celulele epidermului se împart după origine, aspect microscopic şi funcţii în două linii distincte: keratinocitele care constituie majoritatea celulelor dendrocitele mult mai puţin numeroase Keratinocitele au ca funcţia de bază biosinteza şi stocarea keratinelor, scleroproteinelor fibrilare

Aspectul morfologic al pielii În dependenţă de diferenţierea acestor celule în stratul bazal avem keratinoblaşţi, în cel spinos kertinocite şi cornocite în stratul cornos Stratificare elucidează procesul morfologic şi biochimic de transformare treptată, ce-l suferă keratinocitele în migrarea lor din stratul bazal până la suprafaţa epidermului, unde ajung ca celule cornoase, complet keratinizate Acest timp de reînnoire epidermică în mod normal durează de zile, dar în stările de parakeratoză caracterizată printr-o multiplicare celulară grăbită ( de ex. psoriazis) timpul de reînnoire se poate reduce la 3-4 zile Al doilea grup de populaţie epidermică este reprezentat de dendrocite, celule ce prezintă prelungiri citoplasmatice – dendritele, în care întră: melanocitele, celule Langerhans şi celule Merkel

Aspectul morfologic al pielii Stratul bazal (germenativ) este cel mai profund fiind situat în contact cu membrana bazală, este constituit dintr-un singur rând de celule Celulele sale au o formă ovoidă cu axul mare perpendicular pe membrana bazală; nucleul celulei este mare situat apical, bogat în cromatină, citoplasma conţine numeroase organite La polul apical sunt situate granule de melanină, ca o umbrelă de asupra nucleului; melanina are un rol fotoprotector, ferind acizii nucleici (mai ales ADN) de razele ultraviolete, cu acţiunea inhibitoare asupra acestora Circa una din celule bazale, se găseşte în mitoză; proporţiile lor constituie indexul mitotic

Aspectul morfologic al pielii Matricea intercelulară constituie mediul interstiţial în care îşi desfăşoară activitatea diferite tipuri de celule de la nivelul epidermului Matricea controlează adezivitatea, creşterea şi diferenţierea celulară, jucând un rol principal în organizarea celulelor în ţesut Un rol deosebit în asigurarea adezivităţii intercelulare îl joacă dispozitivele de joncţiune intercelulară, care sunt de mai multe tipuri La punctele de contact intim dintre celulele tuturor straturilor epidermului normal se întâlnesc formaţiuni cu rol esenţial în realizarea coeziunii intercelulare – desmozomii Desmozomi se menţin în epiderm până la straturile superioare dispărând în stratul cornos disjunctum An un rol în keratinogeneză, orientând spaţial tonofilamentele

Aspectul morfologic al pielii Desmozomii sunt de forma unor îngroşări ovale, discoide, paralele şi alcătuiţi dintr-un ciment intercelular şi componente structurale ale membranelor celulare Aderenţa epidermului de derm este asigurată de prelungirile citoplasmatice ale feţei profunde a celulelor bazale, care se intrică cu prelungiri dermice corespunzătoare şi prin semidesmozomi Semidesmozomii reprezintă un mijloc de legare a celulelor bazale cu membrana bazală pe care se fixează tonofilamentele Proliferarea şi alunecarea spre exterior a celulelor bazale formează celelalte rânduri de celule a epidermului

Aspectul morfologic al pielii Stratul filamentos sau spinos (malpighian) este situat deasupra stratului bazal El este alcătuit din 6 – 15 rânduri de celule voluminoase, poliedrice, aşezate în mozaic Pe măsură ce urcă spre suprafaţă devin tot mai turtite şi mai puţin vitale Celulele au un nucleu mare, rotund, clar, cu 1- 2 nucleoli, cu citoplasmă eozinofilă; membrana celulară are numeroase plici, ceea ce facilitează interconexiunea primară, transferul intercelular, ca şi modificările formei celulelor La nivelul stratului malpighian, mai ales în primele rânduri sânt observaţi corpii lui Odland sau keratinozomii, care se prezintă sub formă de lame paralele separate de benzi clare, fiind constituiţi din fosfolipide şi polizaharide, conţinând şi hidrolaze, fosfataze acide; aici are loc şi biosinteza provitaminei D 3 Acestor formaţiuni li se atribuie un rol important în descuamarea continuă

Aspectul morfologic al pielii Stratul granulos (Lanhans) îl continuă pe cel malpighian în evoluţia celulelor spre suprafaţă Este compus din 4-6 rânduri de celule, romboidale, dar lăţite pe axul mare orizontal În citoplasma acestor celule sânt prezente granule neregulate de keratohialină, intens bazofile Aceste granule în cursul keratinizării constituie matricea interfilamentoasă, ce cimentează tonofilamentele între ele în fascicule compacte Nucleul este abia vizibil, cu număr scăzuţi de ribozomi Corpii lui Golgi, şi mitocondriile se degradează şi dispar progresiv Stratul lucid este situat deasupra stratului granulos, bine vizibil numai în epidermul palmar şi plantar Acest strat este compus din celule cu nucleu picnotic sau anucleate, încărcate cu o substanţă denumită eleidină ce are afinitatea tinctorială a corpilor graşi, posibil să provină din keratohialină

Aspectul morfologic al pielii Stratul cornos este situat la suprafaţa pielii, grosimea lui variază în funcţie de regiune – de la aproximativ 1/5 până la ½ din înălţimea epidermului (în regiunile palmo-plantare) Celulele lui sunt turtite, lamelare cu citoplasma eozinofilă şi omogenă; ele şi-au pierdut nucleul şi celelalte organite intracelulare Suprafaţa pliurilor membranelor de la acest nivel devine netedă, dar forţa de legătură dintre celule creşte proporţional cu intensificarea procesului de keratinizare; membrana celulară se îngroaşă progresiv, devine rezistentă, foarte densă, asigurând astfel soliditatea şi permeabilitatea celulară Porţiunea profundă a stratului cornos, mai compactă, foarte aderentă la planurile subiacente, este denumită zona conjunctă şi împreună cu stratul lucidum, pe care se sprijină, constituie stratul barieră, deosebit de important din punct de vedere fiziologic Partea superficială a stratului cornos, fiind mai puţin aderentă, se exfoliază, este numită din această cauză zona disjunctă şi participă împreună cu secreţiile glandelor sebacee şi sudoripare la formarea filmului hidro-lipidic, o formaţiune de protecţie a pielii

Aspectul morfologic al pielii Din punct de vedere fiziologic, în epiderm se pot distinge două părţi: stratul oxibiotic stratul anoxibiotic Stratul oxibiotic se referă la ceea ce se cuprinde sub denumirea de epidermul viu, adică stratul bazal, spinos, iar după unii autori şi stratul granulos aproape în întregime. În aceste structuri procesele chimice ce se petrec sunt reacţii de tip reductor, cu un consum mare de oxigen Stratul anxiobiotic cuprinde stratul lucidum şi cornos cu formaţiunile protectoare superficiale ale pielii. În aceste straturi transformările metabolice ce se petrec sânt de tip fermentativ

Fiziologia epidermului - Keratinogeneza În epiderm se desfăşoară două funcţii importanate: keratogeneza activitatea diviziunii celulare şi multiplicării celulelor epidermice Keratinogeneza este un proces biochimic complex specific epidermului, caracterizat prin transformări treptate ale unei proteine precursoare bogate în aminoacizi sulfuraţi şi legături sulfhidridice ( de tip –SH-) şi disulfurice (de tip –SS-) Epidermul produce zilnic 0.6-1g keratină Morfologic elementele precursoare ale keratinei sânt reprezentate de tonofibrile care sânt formate din filamente subţiri de prekeratină Keratina este alcătuită de 18 aminoacizi, între care predomină cistina, foarte bogată în sulf

Fiziologia epidermului-Keratinogeneza Se deosebesc 2 tipuri de keratină: cea moale epidermică (schizokeratină) şi cea dură din unghii şi păr (scleroproteină) Studiile keratinelor au pus în evidenţă prezenţa a două componente esenţiale ale acestora: filamentele şi matricea, care le sudează Biosinteza keratinei se desfăşoară în etape, care încep în stratul bazal al epidermului şi se încheie în celulele stratului cornos Sinteza keratinei este un proces activ ce urmează două etape: cea de sinteză şi cea de tranziţie În etapă de sinteză, keratinocitul produce în primul rând proteină fibrilară, alcătuită din fenilalanină şi metionină, cuprinsă iniţial în tonofilamentele stratului bazal, aranjate în grămezi laxe, în jurul nucleului, în axul celulei, în stratul granulos în jurul acestor fibrile apare un nou produs de sinteză – keratohialină

Fiziologia epidermului - Keratinogeneza Keratohialina este o proteină bogată în histidina amorfă secretată de ribozomi; Acest material e precursor al filagrinei (responsabilă de agregarea filamentelor) Keratinozomii (granulele lamelare Odland) – organite speciale celulare ce produc substanţa ciment, necesară fermei sudări a celulelor În stratul cornos are loc ultima fază a keratinizării – faza de tranziţie, în care componentele citoplasmatice sunt disociate şi degradate

Dinamica şi homeostazia epidermului Epidermul are o grosime constantă pentru o regiune dată, şi pentru a compensa descuamaţia fiziologică continuă se înnoieşte constant Datorită unui mecanism de control volumul şi forma epidermului sunt reglate prin menţinerea în echilibru a ritmului mitozelor keratinocitelor şi a dinamicii lor de diferenţiere şi măturare Multiplicarea keratinocitelor în condiţii obişnuite are loc la nivelul stratului bazal şi într-un procent mai mic în celulele suprabazale Homeostazia se datorează mai întâi acţiunii în echilibru a sistemului cheilonele epidermice cu rol de încetinire asupra şi de alungire a timpului de diferenţiere, şi maturizare a keratinocitelor şi de activarea genelor care iniţiază şi controlează indicele mitotic Acetilcolina, androgenii, estrogenii, prostaglandina F stimulează creşterea indicelui mitotic, în timp ce acest indice este diminuat de corticoizi, adrenalină, şi prostaglandina E Timpul de reînnoire a epidermului (turnoverul epidermic) cuprinde timpul necesar desfăşurării unei epidermopoeze fiziologice, care variază între 24 şi 26 de zile

Aspectul morfologic al pielii În afara keratinocitelor epidermul mai conţine şi alte categorii de celule, cu funcţii speciale, morfologic având ca element comun prelungirile dendridice După cum s-a menţionat mai sus în această grupă sunt incluse: melanocite epidermice celulele Langherhans celulele Merkel Melanocitele constituie sistemul pigmentar al pielii cu rolul vital în fotoprotecţie prin elaborarea pigmentului natural – melanina Melanocitele sunt celule neregulate, stelate, cu prelungiri dendridice şi nucleu dens Celulele imature se numesc melanoblaste Ubicuitar răspândite printre celulele stratului bazal ele sunt localizate pe membrana bazală, iar prelungirile lor servesc la transferul melaninei (sub formă de melanosomi) către keratinocite Multiplicarea melanocitelor se petrece prin diviziune directă

Fiziologia epidermului - Melanogeneza Fiziologia epidermului - Melanogeneza Pigmentul melanic se sintetizează în ribozomi specializaţi - premelanozomi şi melanozomi Melanina se formează prin oxidare enzimatică a tirozinei în dopa (3-4 dihidroxifenilalanină), apoi dopa-chinonă Catalizează această reacţie tirozinaza melanocitară În ultimul stadiu se ajunge, prin polimerizarea indol-5,6- chinonei, la formarea unei polichinone regulate, care unindu-se cu glicoproteină – dă naştere melaninei Existenţa unei sinergii funcţionale dintre melanocit şi keratinocitele din jur joacă un rol important în reglarea pigmentaţiei cutanate Pigmentogeneza este efectuată sub un riguros control al unui set de gene Melanogeneza este controlată şi hormonal: hormonul melanostimulator şi ACTH produşi de hipofiză stimulează melanogeneza

Sistemul imun al epidermului Pielea şi mai ales epidermul este capabilă să inducă, să regleze şi să înhibe un răspuns imun declanşat de diferiţi agenţi În componenţa sistemului imun epidermic sânt incluse celule Langherhans, celule Grenstein, keratinocitele şi limfocitele T epidermice Celulele Langherhans provin din măduva osoasă, sânt localizate între celule stratului bazal şi malpighian, şi au markeri identici cu ai celulelor sistemului macrofagic, fiind de asemenea purtătoare al markerului CD1 al timocitelor şi al CD4 marker prezent la limfocitele auxiliare Ele sunt mobile, prezentătoare şi purtătoare de antigen în unii ganglionii limfatici regionali, unde intră în contact cu limfocitele T pe care le sensibilizează şi activează

Sistemul imun al epidermului Celulele Grenstein, recent puse în evidenţă sunt prezentătoare de antigen şi rezistente la RUV; ele sunt responsabile de activitatea limfocitelor T supresoare specifice Keratinocitele au o proprietate importantă, care le oferă un rol preponderent în funcţionarea sistemului imun epidermic şi anume capacitatea lor de a secreta un număr de mediatori capabili să moduleze secreţiile imune şi inflamatorii, diverse citokine precum interleukine: IL1, IL3, IL6, IL8 Limfocitele T epidermice activarea acestor celule se petrece sub influenţa unor semnale de la celulele Langherhans prin prezentarea de antigen sau prin IL1 secretată de celulele Langherhans şi de keratinocite

Aspectul morfologic al pielii Dermul este situat imediat sub epiderm şi este constituit din 3 zone: una superioară, dermul superficial (papilar) cu o structură mai laxă; una mijlocie, corionul (dermul reticular) are o structură mai densă şi este situată la o mică distanţă sub mugurii interpapilari; una inferioară, dermul profund, cu fascicule colagene groase. Morfologic dermul este compus din fibre, celule şi substanţa fundamentală Sistemul fibrelor al dermului reprezintă 75% din greutatea dermului

Aspectul morfologic al pielii Fibrele sunt de trei tipuri: colagenul, care reprezintă 90%, elastina 10% şi fibrele reticulare Fibrile colagene sunt constituite din protofibrile compuse din trei lanţuri de polipeptide răsucite, două lanţuri α 1 identice şi un al treilea lanţ denumit α 2, care împreună formează un triplu helix Sinteza colagenului se desfăşoară mai întâi intracelular la nivelul fibroblastelor, în care se sintetizează tropocolagenul şi în etapa extracelulară, în care tropocolagenul se strânge în fibrile de colagen groase Procesul de sinteză a colagenului este influenţat de factori hormonali, pe prim plan sunt hormonii corticoizi, care îl inhibă şi vitamina C, acidul ascorbic, care stimulează această sinteză Fibrele colagene, datorită legăturilor longitudinale puternice de natură chimică sunt foarte rezistente la tracţiune

Aspectul morfologic al pielii Fibrele elastice sunt mai subţiri, dar se pot aglomera în mănunchiuri groase, mai ales în stările degenerative când sunt rupte Ele sunt formate dintr-un filament axial de elastină şi un înveliş polizaharidic (elastomucină) Biosinteza fibrelor elastice are loc la nivelul fibroblastelor Principala lor calitate este posibilitatea de extensibilitate la dublarea lungimii, cu revenire la dimensiune iniţială Fibrile reticulare sunt fibre subţiri, fine, situate mai mult în stratul papilar şi în jurul anexelor, se ramifică şi se anastomozează Ele vin în legătură cu celulele conjunctive (fibroblaste) din care derivă, fiind formate din procolagen

Aspectul morfologic al pielii Substanţa fundamentală în parte este de origine sanguină, în parte e secretată de elementele celulare Are structura de gel coloidal, al cărui grad de fluiditate depinde de starea de polimerizare a mucopolizaharidelor acide: acidul hialuronic şi condroitinsulfatul B (dermatan-sulfatul) Substanţa fundamentală îndeplineşte următoarele funcţii importante: Împreună cu capilarele sanguine asigură schimbările metabolice; Intervine în metabolismul apei în organism, fiind un mare rezervor de apă; Este rezervor de serumproteine; Participă la reacţiile imune prin proteinele plasmatice care acţionează ca anticorpi. Hipodermul separă pielea de structurile subiacente; el este constituit din lobuli de celule grase (lipocite) conţinând trigliceride cu rol de rezervă nutritivă şi de izolator termic şi mecanic; lobii sunt separaţi prin reţea de trasee conjunctivo- elastice, în care se găsesc vase şi nervi.

Vasele sanguine Organul cutanat este bine vascularizat Vasele sanguine sunt situate în derm şi au un calibru mic, cu lumenul tapetat de un rând de celule endoteliale turtite Ele se grupează schematic în trei etaje: Vasele mai mari în hipoderm; Cele de calibru mijlociu sunt situate în plexul orizontal subdermic; Cele mai mici formează plexul subpapilar, legat de precedentul prin vase comunicate situate perpendicular; de la nivelul plexului subpapilar merg spre vârful papilelor capilare foarte numeroase, având un perete redus de endoteliu, cu câteva histiocite şi pericite în jurul acestuia

Vasele limfatice şi Circulaţia cutanată Vasele limfatice şi Circulaţia cutanată Vasele limfatice prezintă capilare cu plexuri limfatice dispuse în mod analog cu vasele sanguine; ele culeg limfa care circulă prin spaţiile intercelulare malpighiene şi printre fasciculele conjunctive dermice Ele iau naştere în papile şi revarsă într-un plex subpapilar suprapus aceluia vasculo-sanguin, iar din acesta – intr-un plex subdermic, ca şi vasele sanguine Circulaţia cutanată este reglată de centrii vasomotori – din măduva spinării, bulb, hipotalamus şi cortex (contracţia vaselor are ca efect clinic ischemia, iar vasodilataţia – conjestia, eritemul) şi de factori hormonali (eliberarea de catecolamine) Sistemul circulator cutanat are un rol important în: schimburile metabolice (gazoase, electrolitice şi al unor substanţe nutritive) termoreglare (vasodilataţie arterială a plexurilor dermice şi vasoconstricţie a vaselor hipodermice în condiţii de căldură excesivă, iar în condiţii de frig – reacţie vasomotorie inversă, insoţită şi de o încetinire a debitului sanguin în circulaţia venoasă)

Inervaţia pielii Inervaţia pielii se efectuează prin nervi cerebrospinali centripeţi (senzitivi) şi prin filete simpatice centrifuge, cu acţiunea mai ales vasomotorie şi secretorie, care au terminaţiile în muşchii netezi cutanaţi, în pereţii vaselor şi în glandele sudoripare (nu şi în cele sebacee) Spre deosibire de fibrele nervilor cerebrospinali care sunt mielinizate cele simpatice sunt amielinice Venind din profunzimea hipodermului, urcă sinuos spre derm, însoţind pachetul vascular şi luând parte la plexurile dermice şi subpapilare; mici ramificaţii urcă spre epiderm, iar unele neurofibrile ajung până în apropierea stratului granulos

Inervaţia pielii În afara terminaţiilor nervoase libere epidermice, în derm şi hipoderm se mai găsesc celule şi mai ales corpusculi senzoriali specializaţi: sensibilitatea tactică este atribuită corpusculilor Meissner (Wagner- Meissner), discurilor Merkel (ambele fiind constituite din celule şi terminaţii nervoase libere), precum şi terminaţiilor în formă de coşuleţ de la nivelul foliculelor pilosebacei; sensibilitatea termică este asigurată de corpusculii Krause (pentru frig) şi corpusculii Ruffini (pentru cald) sensibilitatea tactilă şi la presiune îşi are reprezentanţii în corpusculii cu o capsulă multilamelară groasă Vater-Pacini şi variantă acestora corpusculii Golgi-Mazzoni durerea îşi are corespondentul anatomic în terminaţiile nervoase libere din dermul superior; pruritul nu are terminaţii nervoase specializate, ci ar reprezenta doar o formă atenuată specială a durerii ( azi se apreciază că pruritul este condiţionat de factori complecşi)

Fanerele cutanate Fanerele (anexele) cutanate sânt de 2 tipuri: cornoase - unghia şi părul glandulare - glandele sebacee şi sudoripare Îşi au sediul în derm, unde rămân cantonate şi de unde merg către epiderm Glandele sudoripare sunt de 2 tipuri: ecrine apocrine Cele ecrine sunt foarte numeroase; predomină pe toată suprafaţa tegumentului, mai ales pe palme şi plante, axile, frunte şi toracele anterior Sunt alcătuite dintr-un ghem glandular secretor şi un duct sudoripar care se deschide la suprafaţa pielii printr-un por sudoripar Ele secretă zilnic 800 ml de sudoare fluidă, într-un mod continuu, fără alterarea celulei glomerulare

Fanerele cutanate Glandele sudoripare apocrine sunt mult mai puţin numerice Se găsesc grupate în regiuni axilare, inghinale, mamelonare, anoperianală, pubiană, sunt mai mari decât cele ecrine şi au o secreţie holomerocrină Ca şi cele ecrine sunt tubulare şi se deschid printr-un larg canal excretor în vecinătatea imediată a unui folicul pilosebaceu sau chiar în acesta Sunt asimilate ca varietăţi de glande apocrine: glandele cu cerumen din conductul auditiv extern glandele mamare glandele Moll (ale pleoapelor)

Fanerele cutanate Glandele sebacee sunt glande acinoase holocrine, anexate obişnuit perilor (aparat pilosebaceu), dar prezente şi în zone tegumentare lipsite de foliculi piloşi Tot glande sebacee heterotopice sunt şi cele proeminente, minuscule, gălbui, de la nivelul buzelor (în special superioară) şi, uneori pe faţa internă a obrajilor (glandele Fordyse); glandele Meibomius (ale pleoapelor) sunt tot glandele sebacee Glandele sebacee se dezvoltă în jurul vârstei pubertăţii, fiind foarte frecvente pe faţă, pielea capului şi organele genitale; nu există în tegumentul de pe palme şi plante Secreţia glandelor sebacee este reprezentată de sebum, o grăsime cu compoziţia complexă, principalele lipide fiind reprezentate de esteri de colesterol, trigliceride şi fosfolipide Reglarea secreţiei de sebum este controlată de sistemul nervos, dar mai ales de hormoni: cei androgeni o stimulează, cei estrogeni o frânează

Fanerele cutanate Părul: firul de păr este constituit dintr-o tijă şi o rădăcină, adânc implantată în derm (perii groşi ajung până la hipoderm), în direcţie oblică faţă de suprafaţa pielii În raport cu momentul apariţiei şi a volumului lor perii sunt de 4 tipuri: lanugo: peri subţiri şi scurţi imaturi, hipopigmentaţi, sunt mai ales apanajul fătului; vellus: peri subţiri, dar mai lungi, hipopigmentaţi, proprii nou- născutului până la vârsta de 6 luni, cu sediul în pielea capului; peri intermediari scurţi: sunt intermediari ca grosime între cei imaturi şi cei maturi, sunt pigmentaţi, apar în afara pielii capului la o vârstă cuprinsă între 11 şi 16 ani; peri definitiv maturi prezenţi atât în pielea capului cât şi în axile, pubis; la bărbaţi sunt reprezentaţi pe faţă, adesea şi pe torace, rădăcinile braţelor şi chiar în restul tegumentelor; la femei pot fi observaţi mai rar în afara regiunilor obişnuite, de obicei doar în condiţii patologice (hirsutism)

Fanerele cutanate Morfologic, firul de păr este alcătuit din trei părţi: bulbul este porţiunea epitelială terminală a rădăcinii, mai voluminoasă decât restul firului, îmbrăcând papila dermică (aceasta este centrată de un ax conjunctivo-vascular), bulbul reprezintă zona regeneratoare a firului de păr; rădăcina care se întinde de la bulb la ostiumul folicular (aproximativ locul unde se varsă glanda sebacee); rădăcina este formată dintr-un sistem de tuburi dispuse concentric; tija, care reprezintă porţiunea liberă (aeriană) a firului de păr, începe la emergenţa sa din folicul; structura anatomică a acesteia din interior spre exterior are următoarele componente: o măduvă – absentă la lanugo, este formată din celulele bogate în grăsimi; o scoarţa – partea cea mai groasă, constituită din celule fuziforme pluristratificate, nucleate, aflate în diferite stadii de keratinizare; o epidermicula - o membrană subţire, constituită dintr-un singur rând de celulele între care se găsesc melanocite (secretă pigmentul părului); o învelişul foliculului pilos alcătuit din teaca epitelială internă, teaca epitelială externă şi teaca fibroasă

Fanerele cutanate Vascularizaţia firului de păr este asigurată de sistemul capilar intrapapilar şi o reţea vasculară perifoliculară Inervaţia firului de păr este asigurată de o bogată reţea nervoasă aşezată în jurul bazei foliculare Pilogeneza este o funcţie a pielii, care se desfăşoară la nivelul foliculilor specializaţi Creşterea firului de păr se petrece dea lungul unui ciclu în care fazele de activitate alternează cu cele de repaus Pilogeneza este influenţată de vascularizaţia folicului pilos, de sistemul nervos central şi cel vegetativ, de glandele cu secreţie internă, dintre acestea hipofiza, corticosuprarenalele şi glandele sexuale având rolul primordial Razele ultraviolete şi infraroşii stimulează pilogeneza prin creşterea irigaţiei locale şi activarea metabolismelor

Fanerele cutanate Unghiile sunt formate dintr-o lamă cornoasă compactă, dură compusă din celule anucleate Unghia are două părţi: zona generatoare (rădăcina), situată relativ profund sub repliul epidermic median al unghiei (poartă şi numele de matrice) placa cornoasă, care este sudată de patul unghiei prin intermediul unui strat malpighian Lama unghiei e formată dintr-o porţiune superficială şi un strat profund moale Stratul dur este regenerat de matricea unghiei (porţiunea cea mai profundă a rădăcinii), în timp ce stratul moale ia naştere prin cornificarea celulelor patului unghiei, pe care zace unghia Sub marginea liberă a unghiei se găseşte şanţul subunghial unde se adună impurităţi şi microorganisme, nivelul la care debutează micozele ale unghiei Unghia are o creştere continuă în tot cursul vieţii, iar procesul de keratinizare se face concomitent de la matrice şi de la patul median la marginea liberă având o durată de aproximativ 6 luni Unghia creşte aproximativ 1mm pe săptămână

Pielea şi mucoasele Între piele şi mucoase care tapetează cavităţile naturale există numeroase asemănări ca: originea lor embrionară comună din ectoderm stratificarea lor exfolierea stratului superficial Deosebirile constau în absenţa keratinizării mucoaselor şi absenţa fanerelelor la acest nivel Celulele nu conţin pigment deşi la acest nivel există melanocite, dar ele sunt inactive, iar în unele stări patologice ele se pot activa, apărând pigmentaţii şi la acest nivel La nivelul mucoasei lipsesc straturile precornoase (granulos şi lucid) din această cauză epiteliul cu excepţia unor părţi de pe limbă şi palat este transparent, lăsând să se vadă culoarea roşie a corionului subiacent La nivelul semimucoaselor (marginea liberă a buzelor, glandei etc.) există o keratinizare discretă care se exagerează la cei expuşi mult timp la soare

Pielea şi mucoasele O altă deosebire între piele şi mucoase constă în absenţa anexelor (foliculi piloşi şi glande sudorale) Trebuie de menţionat că pe marginea liberă şi în faţa vestibulară a buzelor există glande sebacee, a căror hipertrofie poate determina apariţia unor mici puncte albe- gălbui, fără potenţial malign (boala Fox-Fordyce) Mai există şi unele analogii între formarea mugurilor dentari şi ai mugurilor epiteliali ai glandelor sudoripare şi foliculilor pilo-sebacei De aceea în genodermatozele cu tulburări epidermice şi ale fanerelor deseori sunt constatate sindroamele de dentiţie, de exemplu displazie ectodermică complexă care include triada: hipotricoză, anhidroză, anodontie

Biochimia pielii Schematic se poate spune că pielea este constituită din: apă; elemente minerale; substanţe organice; enzime; vitamine Apa – componentul biochimic cu rol de prim ordin în metabolismul general al organismului Epidermul conţine 60 – 70 % apă, dermul - 75 % apă Pielea are nevoie de apă pentru hrană, ca şi pentru secreţia sudorii Conţine cam 6 – 11 % din totalitatea apei din organism, imediat după muşchi, în care componenţa hidrică atinge 50 % Există o creştere a cantităţii de apă în piele, în unele afecţiuni cutanate ca: eczema, psoriazis, eritrodermii, pemfigus

Biochimia pielii Elementele minerale: prin analize microchimice ca şi prin histochimie s-a putut vedea că pielea conţine o mare cantitate de metale şi metaloizi ca: Na, K, Ca, Mg, S, P, Cl, Fe, F, precum şi elemente catalitice: As, Cu, Zn, Cb Pielea este dintre toate organele cea mai bogată în clor, conţinând aproape 33 % din cantitatea totală a clorului din organism În caz de retenţie clorurată, proporţia de clor din piele atinge 22 – 77 % din clorul total În caz de deperdiţie de clor, pielea este prima care-l cedează, în felul acesta, ea fiind un important regulator al metabolismului acestui element Dintre componenţii pielii, dermul şi în deosebi corionul serveşte de rezervor al apei şi clorului

Biochimia pielii Substanţele organice reprezentate de: a) Hidraţii de carbon, care se găsesc sub formă de glucoză în celulele stratului bazal şi malpighian ca şi în derm, fie sub formă de glicogen în stratum lucidum şi în partea superioară a acelui malpighian b) Compuşii azotaţi: în epiderm au fost decelaţi un mare număr de acizi aminaţi: glicocol, cistină, tirozină, alanină etc. Keratina un polipeptid (triptofan, cistină, tirozină, alanină, lizină etc.) face parte integrantă din grupul albuminelor tisulare, ea întrând în compoziţia substanţei cornoase în epiderm, perii şi unghiile; Proteinele specifice dermului sunt colagenul, reticulina şi elastina, constituente ale fibrelor respective; toate acestea substanţe sunt sintetizate ca precursori în citoplasma fibroblaştelor, se polimerizează şi se diversifică însă în spaţiul extracelular

Biochimia pielii c) Grăsimi: pielea conţine grăsimi neutre (trigliceride), acizi graşi nesaturaţi în deosebi acid oleic, care provine din conversiunea glicogenului intracelular şi lipoizi în cantitate mare Lipidele sunt prezente ca o rezervă energetică depozitată în hipoderm, ca fosfolipide mai ales în membranele celulare şi organite În cursul keratinizării ele se descompun Lipoproteinele au un rol important în transportul grăsimilor Sterolii se găsesc în piele, mai ales în epiderm şi sebum, sub forma colesterolului liber şi rectificat, care se formează din precursori (scvalen) Sub acţiunea razelor ultraviolete, în piele se sintetizează vit. D din hidrocolesterol

Biochimia pielii Enzimele pielii: la nivelul pielii se petrec transformări chimice complexe, cunoscute sub numele de metabolism Aceste transformări sunt posibile numai în prezenţa unor catalizatori, denumiţi enzime sau fermenţi cu rol în accelerarea vitezei reacţiilor biochimice, care stau la baza proceselor vitale ale organismului Clasificarea enzimelor, se deosebesc următoarele categorii de enzime: 1. Hidrolazele: acestea transformă prin hidroliză moleculele voluminoase în molecule mai mici. Dintre hidrolaze cităm: lipaza şi esteraza, care acţionează asupra grăsimilor, amilaza şi betaglucozidaza care degradează polizaharidele, peptidaza (leucinaminopeptidaza, carbopeptidaza, pepsina, tripsina, chimiotripsina ), care transformă albuminele în polipeptide şi acizi aminaţi, şi fosfataza, care scindează acizii nucleici

Biochimia pielii 2. Oxidoreductazele acestea continuă dezintegrarea începută de hidrolaze; sub acţiunea lor se face oxidările, reducerile, oxidoreducerile ultima parte a metabolismului; dintre acestea cele mai importante sânt: aminooxidaza, gluco-oxidaza, dehidrogenaza succinică, malică, care controlează ciclul Krebs 3. Transferazele, enzime care produc transfer de grupe -COOH, grupa glicozil sau azotate, dintre care menţionăm transaminaza, acetilcolinesteraza 4. Liazele, reprezentate de aldolaza, decarboxilaze etc., catalizează scindarea unui compus în două fragmente sau combinarea a două substanţe în a treia (sinteteza) 5. Izomerazele deplasează unele grupări carboxilice sau radicali, obţinundu-se corpi diferiţi: de pildă, C 6 H 2 O 6 (glucoza) + 2C 3 H 6 O 3 (acid lactic); printre izomeraze sunt: epimeraza, racemaza etc. 6. Lidazele, în care întră glutaminsintetaza şi peptidsintetaza, fixează legatura C-O sau C-C

Funcţiile pielii Pielea exercită numeroase funcţii, unele dintre ele sunt în legătură cu poziţia ei de barieră între mediul extern şi intern, altele se integrează în economia organismului: 1. Funcţia de protecţie are mai multe componente: a)Protecţia termică e dată de conductibilitatea termică redusă şi capacitatea termică ridicată datorită conţinutului bogat de apă b)Protecţia mecanică e realizată de elasticitatea, rezistenţa şi turgescenţa pielii; un rol important îl are în acest sens rezistenţa fibrelor colagene, elastice, prezenţa paniculului adipos şi îmbibaţie hidrică a dermului şi hipodermului; c)Protecţia chimică are loc prin filmul lipidic superficial care scade permeabilitatea pielii faţă de substanţele solubile în apă şi keratina are un loc identic fiind impermeabilă faţă de apă, care produce numai uniflarea ei coloidală, keratina e rezistentă faţă de soluţiile acide şi alcaline slabe;

Funcţiile pielii Legată de protecţia chimică este absorbţia percutanată, care e mai accentuată la nivelul foliculilor piloşi; Limitarea absorbţiei percutanate e realizată de o triplă barieră reprezentată de: o stratul lipidic superficial şi stratul cornos; o membrana bazală; o substanţa fundamentală a dermului. Apa trece prin piele numai în cantităţi foarte reduse (circa 5 mg pe 100 cm² pe minută); acest proces este în dependenţă de lipidele epidermului şi impermeabilitatea keratinei faţă de apă; d) Protecţia biologică împiedică pătrunderea agenţilor vii (paraziţii, bacterii, virusuri), ea se realizează prin: o filmul lipido-acid superficial cu un pH neprielnic majorităţii microorganismelor patogene; o o altă cale de protecţie biologică este realizată de integritatea epidermului, multiple microorganisme nu pot trece prin pielea intactă.

Funcţiile pielii e) Protecţia antiactinică se realizează mai ales faţă de razele ultraviolete chimice active; ea are loc prin capacitatea keratinei şi keratohialinei, dar mai ales prin melanina care absoarbe razele ultraviolete f) Capacitatea de izolare electrică (dielectrică) a pielii este prezentă numai în stare uscată; pielea umedă e bună conducătoare g) Rolul senzorial al pielii este dat de imensul număr de receptori nervoşi care percep senzaţiile de durere, cele termice (cald-rece) şi de presiune: o senzaţia tactilă este percepută de corpusculii Meissner şi Merkel; o senzaţia de rece este recepţionată de corpusculii lui Krause, cea de cald de corpusculii Ruffini; o senzaţiile de presiune se recepţionează prin corpusculi Vater- Pacini; o terminaţiunile nervoase libere percep senzaţiile dureroase şi pruritul

Funcţiile pielii 2. Funcţia pielii în termoregulare se manifestă prin menţinerea homeostazei termice Temperatura cutanată este rezultanta diferenţei de căldură dintre temperatura internă şi cea a mediului ambiant şi variază între 36,5˚C şi 30˚ C Pierderea căldurii prin piele se petrece prin mai multe căi: prin iradiere, prin conducţie, prin convecţie, prin evaporare, prin transpiraţie Temperatura pielii depinde şi de starea ţesuturilor subiacente, dacă ele sunt inflamate creşte şi căldura pielii; ea depinde şi de irigaţia cutanată, influenţa de echilibru dintre vasodilataţie şi vasoconstricţie

Funcţiile pielii Termoreglarea are loc prin două mecanisme neurovasculare: o unul este senzorial, având drept punct de plecare, senzaţiile termice plecate de la exteroreceptorii cutanaţi, impulsurile fiind transmise prin măduvă la cortexul cerebral, de unde se transformă în reflexe cortico-subcorticale cu destinaţia în centrii termici hipotalamici; o există şi cea de a doua cale a reflexelor vegetative, realizate de temperatura sângelui care irigă direct centrii termici din hipotalamus: în hipotalamusul posterior este zona dinamogena care creşte temperatura corpului, iar în cel anterior este centrul antitermic care intervine în caz de căldură excesivă a mediului.

Funcţiile pielii 3. Rolul de excreţie este îndeplinit de: a) aparatul glandular, b)de perspiraţie insensibilă c)de către descuamaţie Glandele sudoripare prezintă o secreţie neurodependentă: parasimpaticotropele (de ex. pilocarpina) o exagerează, iar parasimpaticofrenatoarele (de ex. atropina) o inhibă; substanţele adrenergice produc o secreţie prin efectul de contracţie a glomerului sudoripar prin intermediul celulelor mici epiteliale; Glandele sudoripare ecrine (în număr de circa 2 milioane) excretă o sudoare bogată în apă (99 %) şi 1 % substanţe dizolvate; Sudoarea conţine cantităţi mici de uree, creatinină, glucoză, amoniac, acizi graşi, histamină şi kinină; Sudoarea ecrină are un pH acid între 4,5 – 5,5;

Funcţiile pielii Prin sudoare se elimină şi unele medicamente ca vitaminele din grupul B, halogenii şi salicilaţii; În condiţii obişnuite numai o parte din glande sunt în activitate; în caz de hipersudoraţie intră în funcţie toate glandele; Sudoarea nu poate suplini mai mult de 5 % din secreţia renală; Glandele apocrine sunt mult mai puţin numeroase; Ele sunt localizate numai la anumite suprafeţe şi secretă o sudoare mult mai bogată în proteine (secreţia holo- merocrină), cu un pH neutru; Acest secret are un miros particular şi uneori poate fi colorată (prin descompunerea microbiană sau eliminarea unor substanţe endogene)

Funcţiile pielii Glandele sebacee secretă sebumul – material gras, bogat în acizi graşi şi steroli; Secreţia e de tip holocrin, fiind formată din debriuri de celulele degenerate gras; Secreţia e un flux continuu, endocrino-dependentă, fiind stimulată de androgeni steroidici (testosterona) şi de steroizii corticosuprarenali; Prin sebum se elimină şi halogenii care pot provoca acnee clorică, bromică şi iodică; Sebumul participă alături de sudoare, la formarea filmului lipoacid de pe suprafaţa pielii, care conferă epidermului şi firelor de păr supleţea fiziologică, calităţile lor hidrofuge şi bacteriostatice;

Funcţiile pielii 4. Respiraţia cutanată este foarte redusă: oxigenul intră prin piele în circa 2 % faţă de plămâni, iar CO 2 se elimină în 3 %; 5. Funcţie endocrină: pielea nu are o funcţie endocrină proprie cunoscută, dar se ştie că e strâns corelată de sistemele (în boala Addison, acneea, hirsutism, mixedem, diabet); 6. Rolul imunologic este determinat genetic; Participarea pielii în procesele imune este reflectată prin erupţiile care însoţesc bolile infecto-contagioase urmate de imunitate (scarlatina, pojarul, variola etc.); Numeroase afecţiuni alergice cutanate (eczema, urticaria, erupţiile medicamentoase) şi utilizarea pielii ca organ de testere a stării de alergie sunt elemente care atestă rolul imun al pielii

PARTICULARITĂŢILE PIELII COPIILOR Pielea la nou-născuţi şi a copiilor se deosebeşte structural de pielea adultului; Structurile epidermului la copii nu sunt complet dezvoltate, ele sunt construite din mai puţine rânduri de celule şi grosimea epidermului este mai mică decât la adulţi: stratul cornos este discret; keratinizarea este mai redusă; stratul granulos este puţin dezvoltat, ceea ce determină o transparenţă mai mare a pielii; Filamentele de uniune intercelulare ale stratului filamentos sunt mai albe; această structură condiţionează fragilitatea epidermului;

PARTICULARITĂŢILE PIELII COPIILOR Dermul este bogat vascularizat, ceea ce face ca culoarea pielii copilului să fie roz; Reţeaua vasculară a nou-născutului este ne maturată şi de aceea reacţiile la diverse stimulări este exagerată; Mai slab dezvoltat este şi ţesutul conjunctiv; Paniculul adipos la copii este abundent şi contribuie la turgescenţa caracteristică a pielii; Particularităţile structurale fac ca pielea copiilor să fie mai subţire, netedă şi lipsită de structura morfologică a pielii adultului prin lipsa cadrelajului caracteristic; Pielea copiilor este mai permeabilă, încât unele medicamente acţionează mai bine pe cale percutanată

PARTICULARITĂŢILE PIELII COPIILOR Pielea la copii este uşor vulnerabilă, şi procesele conjunctive datorită fragilităţii filamentelor de uniune duc la un clivaj uşor al straturilor epiteliale, fapt care ne explică caracterul bulos al unor dermatoze; Încă de la naştere pielea este acoperită de un strat de grăsime, numit vernix cazeoza, învelişul gras formează un strat protector care apără pielea de maceraţiile pe care le poate produce lichidul amniotic; Glandele sebacee secretă o cantitate mai mică de sebum, iar stratul cornos redus face ca pielea copiilor, după naştere, să fie îmbibată de o cantitate mai mică de grăsime; Glandele sebacee îşi încep funcţia mai intens la pubertate; În ceea ce priveşte glandele sudoripare şi ele îşi încep funcţia abia la câteva luni după naştere;

PARTICULARITĂŢILE PIELII COPIILOR Lipsa sudorii şi cantitatea redusă de grăsime fac ca mantaua acidă, care oferă în mod normal o protecţie împotriva infecţiei microbiene să nu-şi poată îndeplini rolul fiziologic; Din această cauză pielea copiilor este foarte receptivă faţă de infecţiile microbiene, fapt care ne explică frecvenţa dermatozelor microbiene la copii; Pielea copiilor de pe altă parte nu-şi poate îndeplini rolul imunizator printr-o reactivitate mai (scăzută) redusă, caracteristica acestei etape de dezvoltare; Reacţiile alergice la copii apar după luna a treia; Forţa fagocitară este redusă

PARTICULARITĂŢILE PIELII COPIILOR Melanogeneza începe către sfârşitul primului an, lipsind ecranul de pigment, pielea copiilor este foarte sensibilă la acţiunea razelor luminoase; Perspiraţia cutanată la copii este bine exprimată, apa eliminându-se în cantitate de 40 % prin piele şi plămâni; Fanerelele la nou-născut sunt bine dezvoltate; Unghiile devin complet formate, ele acoperă în întregime patul unghiei şi cresc în ritm normal cu 0,1 mm pe zi

PARTICULARITĂŢILE PIELII LA BĂTRÂNI Semnele clinice ale îmbătrânirii pielii încep după 40 ani şi sunt mai evidente la părţile descoperite; Pielea devine uscată, arsă, atrofică; Secreţia sebacee şi sudoripară este diminuată; Scade epidermopoeza şi histologic se observă o subţiere progresivă a epidermului aproape pe toată suprafaţa cutanată; Se atrofiază atât dermul cât şi hipodermul, modificările cele mai importante la nivelul colagenului; Fibrele de colagen se subţiază, se modifică conţinutul lor biochimic, scade capacitatea de hidratare a acestora manifestându- se şi o hipermineralizare cu depunere de Ca 2+; Fibrele elastice devin groase, cu traiect mai puţin ondulat; Reţeaua vasculară este mai mult diminuată; Scade activitatea unui şir întreg de enzime.